A song about Pandora, Hades, and the hidden bondage of expectation
Scroll below the credits for the Romanian version of the post.
I wrote “Chains of Hope” after a dream gave me a simple command:
Fix the Lovers.
At first, I thought this meant I had to understand conflict in love, in partnership, in parenting, and in the living structure of my family. The dream showed me conflict between two partners. So I began where the dream pointed me. I looked at the Lovers. I looked at my daughter, who is the Lovers through and through in my symbolic system. I looked at my wife’s relationship to the Lovers. I looked at expectation, disappointment, and the pain that appears when love becomes tied to a specific outcome.
But the deeper I went, the more the question changed.
The problem was not only the Lovers.
The problem was hope.
Not hope as people usually speak about it. Not hope as a comforting light. Not hope as the noble thing that keeps us alive. I began to see hope as something much more subtle and dangerous.
Hope creates expectation.
Expectation creates disappointment.
Disappointment creates failure.
Hope says: one day.
Hope says: when this happens.
Hope says: when they change.
Hope says: when I am believed.
Hope says: when I am enough.
Hope says: when the future finally gives me what I imagined.
But in doing this, hope removes me from the present. It places my power in a future event. It makes me wait.
That is the chain.
Pandora’s vessel
The image of Pandora became central to the song.
We usually say “Pandora’s box,” but the older image is not really a box. It is a vessel, a jar, a pot. In my imagination, this matters deeply. A box is an object. A vessel is a body. A ceramic pot is made from earth, from clay, and Pandora herself is also formed from clay. Woman and vessel mirror each other.
All the maladies escape from the vessel into the world. Pain, sickness, conflict, grief, aging, loss, fear, and death all move outward. They act from the exterior.
But hope remains inside.
This is the key to the song.
The other maladies attack from outside.
Hope binds from inside.
That is why hope is so subtle. The other maladies hurt openly, so I recognize them as enemies. Hope comforts. Hope whispers. Hope tells me that something better is coming. Hope gives me a future image and asks me to wait for it.
So perhaps hope is the most subtle of the maladies because it disguises itself as medicine.
It does not wound like a blade. It binds like a promise.
The underworld and the mechanism of release
The opening line of the song comes from the gate of the underworld:
Abandon all hope, you who enter here.
Normally this sounds like a curse. It sounds like punishment. It sounds like the sign above the door to damnation.
But I began to hear it differently.
Perhaps it is an instruction.
Perhaps we already live in the land of Hades. We live in the world of time, body, loss, illness, desire, fear, grief, and death. We live after the vessel has opened. The maladies are already in the world. And hope, the last one, remains inside us.
Maybe to leave Hades, we must find the mechanism to lose hope.
Not despair. Despair still belongs to hope because despair is the grief of failed expectation. Despair is wounded hope. Despair still says, “The future did not come the way I wanted.”
To truly lose hope is different.
It means I stop waiting.
I stop asking the future to save me.
I stop asking another person to complete me.
I stop asking proof to validate me.
I stop asking love to arrive in the form I imagined.
I stop asking the world to become the answer to my expectation.
This is why the song ends with the spoken line:
Lose hope and find your power.
That is not nihilism. It is not giving up. It is the opposite of giving up.
It is the end of waiting.
Hope, the Lovers, and enoughness
The dream said, “Fix the Lovers.”
As I followed the thread, I realized that the Lovers cannot be fixed through hope. Hope makes the Lovers wait. Hope turns love into expectation. Hope says: I will be peaceful when you change. I will feel loved when you understand. I will be enough when you finally see me.
But love cannot survive if it is always being measured against an imagined future.
The Lovers must choose.
Hope waits.
The Lovers choose.
This is why one of the most important lines in the writing behind the song was:
“Oh… to be enough.”
That line came to me in my wife’s voice. It felt like the medicine. If I am enough, I do not need hope in the same way. If the present is enough, I do not need to ask the future to redeem it. If I can stand in enoughness, I can act. I can choose. I can love. I can correct. I can write.
I do not need to wait to become myself.
That is why the first verse says:
No more wishing to be free,
No more waiting to be me.
That line is the heart of the song.
The divine names in the bridge
The bridge calls four figures:
Astraea. Selene. Orpheus. Hades.
Each one has a function.
Astraea is the Star. She guides, but she does not promise. The Star is not hope. The Star is guidance. Hope waits for the Star to deliver a future. Guidance follows the Star now.
Selene is the hidden book, La Papesse, the silence, the veil, the knowledge not yet spoken. She breaks the silence vow because this song is an act of speaking what was held inside.
Orpheus sings and does not turn. This is crucial. Orpheus loses what he loves when he looks back. In this song, Orpheus must sing without turning back toward the old expectation. He must not look for proof before completing the descent.
Hades takes what has to burn. Hades is the underworld and the transformation. He cuts the cord to the not-yet. He does not bargain with hope.
Together, they form the ritual mechanism of the song:
Astraea guides.
Selene reveals.
Orpheus sings.
Hades cuts.
What the song does
“Chains of Hope” is not a song of despair.
It is a song of release.
It does not say that life is meaningless. It says the opposite. Life is here. Power is here. Choice is here. Breath is here. The path is beneath my feet.
The song moves from release to choice.
First:
I release…
Then:
I choose…
That is the structure.
I release the future’s chain.
I release the waiting pain.
I release the bargain with the sky.
I release the imagined future.
Then I choose the path beneath my feet.
I choose the bitter and the sweet.
I choose the breath.
I choose the spark.
I choose the flame that lights the dark.
Hope waits for power.
Choice takes it back.
Chains of Hope
Lyrics
[Intro – Spoken]
Abandon all hope, you who enter here….
[Pandora Hum Chant]
Mmmmmmm-mmmmmmm, pa-pa-pa,
Pan-do, ra-ra-ra.
Mmmmmmm-mmmmmmmmmmmmmm, pa-pa-pa,
Pan-do-ra, ra-ra-ra.
[Refrain]
In Hades born, Pandora cries,
Chains of hope and open skies.
No door exists, no lock divides,
Just chains of hope and open skies.
[Instrumental]
I release…
[Verse 1]
I release the hope I keep,
I release my dreams to sleep.
I release the future’s chain,
I release the waiting pain.
No more bargains with the sky,
No more asking for the why.
No more wishing to be free,
No more waiting to be me.
[Refrain]
In Hades born, Pandora cries,
Chains of hope and open skies.
No door exists, no lock divides,
Just chains of hope and open skies.
[Bridge]
Astraea! Guide my spirit now!
Selene! Break the silence vow!
Orpheus! Sing and do not turn!
Hades! Take what has to burn!
No more belief, no future plea,
No strings that bind my destiny.
No more “one day…” and no more “when…”
I return to now again!
[Pandora Hum Chant]
Mmmmmmm-mmmmmmm, pa-pa-pa,
Pan-do, ra-ra-ra.
Mmmmmmm-mmmmmmmmmmmmmm, pa-pa-pa,
Pan-do-ra, ra-ra-ra.
[Instrumental]
I choose…
[Verse 3]
I choose the path beneath my feet,
I choose the bitter and the sweet.
I choose the breath, I choose the spark,
I choose the flame that lights the dark.
[Refrain]
In Hades born, Pandora cries,
Chains of hope and open skies.
No door exists, no lock divides,
Just chains of hope and open skies.
[Outro]
My dreams depart, my chains release,
I let the war of waiting cease.
No more hope and no more fear,
I’m whole once more because I’m here.
[Pandora Hum Chant]
Mmmmmmm-mmmmmmm, pa-pa-pa,
Pan-do, ra-ra-ra.
Mmmmmmm-mmmmmmmmmmmmmm, pa-pa-pa,
Pan-do-ra, ra-ra-ra.
[Outro – Spoken]
Lose hope and find your power.
Chains of Hope
Un cântec despre Pandora, Hades și robia ascunsă a așteptării
Am scris „Chains of Hope” după ce un vis mi-a dat o poruncă simplă:
Repară Îndrăgostiții.
La început, am crezut că asta înseamnă că trebuie să înțeleg conflictul în iubire, în parteneriat, în rolul de părinte și în structura vie a familiei mele. Visul mi-a arătat un conflict între doi parteneri. Așa că am început de unde m-a îndrumat visul. M-am uitat la Îndrăgostiți. M-am uitat la fiica mea, care este Îndrăgostiții până în măduva oaselor în sistemul meu simbolic. M-am uitat la relația soției mele cu Îndrăgostiții. M-am uitat la așteptare, dezamăgire și durerea care apare atunci când iubirea devine legată de un rezultat anume.
Dar cu cât am mers mai adânc, cu atât întrebarea s-a schimbat mai mult.
Problema nu era doar Îndrăgostiții.
Problema era speranța.
Nu speranța așa cum vorbesc oamenii de obicei despre ea. Nu speranța ca o lumină mângâietoare. Nu speranța ca lucrul nobil care ne ține în viață. Am început să văd speranța ca pe ceva mult mai subtil și mai periculos.
Speranța creează așteptare.
Așteptarea creează dezamăgire.
Dezamăgirea creează eșec.
Speranța spune: într-o zi.
Speranța spune: când se va întâmpla asta.
Speranța spune: când se vor schimba ei.
Speranța spune: când voi fi crezut.
Speranța spune: când voi fi de ajuns.
Speranța spune: când viitorul îmi va da, în sfârșit, ceea ce mi-am imaginat.
Dar făcând asta, speranța mă scoate din prezent. Îmi așază puterea într-un eveniment viitor. Mă face să aștept.
Acesta este lanțul.
Vasul Pandorei
Imaginea Pandorei a devenit centrală pentru cântec.
De obicei spunem „cutia Pandorei”, dar imaginea veche nu este, de fapt, o cutie. Este un vas, un borcan, o oală. În imaginația mea, acest lucru contează profund. O cutie este un obiect. Un vas este un trup. Un vas ceramic este făcut din pământ, din lut, iar Pandora însăși este formată tot din lut. Femeia și vasul se oglindesc una pe cealaltă.
Toate nenorocirile scapă din vas în lume. Durerea, boala, conflictul, doliul, îmbătrânirea, pierderea, frica și moartea se mișcă toate în exterior. Ele acționează din afară.
Dar speranța rămâne înăuntru.
Aceasta este cheia cântecului.
Celelalte nenorociri atacă din afară.
Speranța leagă din interior.
De aceea speranța este atât de subtilă. Celelalte nenorociri rănesc deschis, așa că le recunosc ca dușmani. Speranța mângâie. Speranța șoptește. Speranța îmi spune că vine ceva mai bun. Speranța îmi dă o imagine a viitorului și îmi cere să o aștept.
Așa că poate speranța este cea mai subtilă dintre nenorociri, pentru că se deghizează în medicament.
Nu rănește ca o lamă. Leagă ca o promisiune.
Lumea de dedesubt și mecanismul eliberării
Primul vers al cântecului vine de la poarta lumii de dedesubt:
Abandonează orice speranță, tu, cel care intri aici.
În mod normal, asta sună ca un blestem. Sună ca o pedeapsă. Sună ca semnul de deasupra ușii condamnării.
Dar am început să o aud altfel.
Poate este o instrucțiune.
Poate trăim deja în țara lui Hades. Trăim în lumea timpului, a trupului, a pierderii, a bolii, a dorinței, a fricii, a doliului și a morții. Trăim după ce vasul s-a deschis. Nenorocirile sunt deja în lume. Iar speranța, ultima dintre ele, rămâne în noi.
Poate că, pentru a părăsi Hades, trebuie să găsim mecanismul prin care să pierdem speranța.
Nu disperare. Disperarea încă aparține speranței, pentru că disperarea este doliul unei așteptări eșuate. Disperarea este speranță rănită. Disperarea încă spune: „Viitorul nu a venit așa cum am vrut.”
A pierde cu adevărat speranța este altceva.
Înseamnă că încetez să mai aștept.
Încetez să mai cer viitorului să mă salveze.
Încetez să mai cer unei alte persoane să mă completeze.
Încetez să mai cer dovezi care să mă valideze.
Încetez să mai cer iubirii să vină în forma pe care mi-am imaginat-o.
Încetez să mai cer lumii să devină răspunsul la așteptarea mea.
De aceea cântecul se termină cu versul rostit:
Pierde speranța și găsește-ți puterea.
Asta nu este nihilism. Nu înseamnă a renunța. Este opusul renunțării.
Este sfârșitul așteptării.
Speranța, Îndrăgostiții și a fi de ajuns
Visul a spus: „Repară Îndrăgostiții.”
Pe măsură ce am urmărit firul, am realizat că Îndrăgostiții nu pot fi reparați prin speranță. Speranța îi face pe Îndrăgostiți să aștepte. Speranța transformă iubirea în așteptare. Speranța spune: voi fi liniștit când te vei schimba. Mă voi simți iubit când mă vei înțelege. Voi fi de ajuns când mă vei vedea în sfârșit.
Dar iubirea nu poate supraviețui dacă este mereu măsurată în raport cu un viitor imaginat.
Îndrăgostiții trebuie să aleagă.
Speranța așteaptă.
Îndrăgostiții aleg.
De aceea unul dintre cele mai importante versuri din scrierea din spatele cântecului a fost:
„Oh… să fiu de ajuns.”
Acea linie mi-a venit în vocea soției mele. A simțit ca un medicament. Dacă sunt de ajuns, nu am nevoie de speranță în același fel. Dacă prezentul este de ajuns, nu trebuie să cer viitorului să îl răscumpere. Dacă pot sta în starea de a fi de ajuns, pot acționa. Pot alege. Pot iubi. Pot corecta. Pot scrie.
Nu trebuie să aștept ca să devin eu însumi.
De aceea primul vers spune:
No more wishing to be free,
No more waiting to be me.
Acea linie este inima cântecului.
Numele divine din bridge
Bridge-ul cheamă patru figuri:
Astraea. Selene. Orpheus. Hades.
Fiecare are o funcție.
Astraea este Steaua. Ea ghidează, dar nu promite. Steaua nu este speranță. Steaua este ghidare. Speranța așteaptă ca Steaua să livreze un viitor. Ghidarea urmează Steaua acum.
Selene este cartea ascunsă, La Papesse, tăcerea, vălul, cunoașterea încă nerostită. Ea rupe jurământul tăcerii, pentru că acest cântec este un act de a rosti ceea ce a fost ținut înăuntru.
Orpheus cântă și nu se întoarce. Acest lucru este crucial. Orpheus pierde ceea ce iubește atunci când se uită înapoi. În acest cântec, Orpheus trebuie să cânte fără să se întoarcă spre vechea așteptare. Nu trebuie să caute dovada înainte de a termina coborârea.
Hades ia ceea ce trebuie să ardă. Hades este lumea de dedesubt și transformarea. El taie cordonul către „nu încă”. El nu negociază cu speranța.
Împreună, ele formează mecanismul ritualic al cântecului:
Astraea ghidează.
Selene revelează.
Orpheus cântă.
Hades taie.
Ce face cântecul
„Chains of Hope” nu este un cântec al disperării.
Este un cântec al eliberării.
Nu spune că viața este lipsită de sens. Spune opusul. Viața este aici. Puterea este aici. Alegerea este aici. Respirația este aici. Calea este sub picioarele mele.
Cântecul se mișcă de la eliberare la alegere.
Mai întâi:
I release…
Apoi:
I choose…
Aceasta este structura.
Eliberez lanțul viitorului.
Eliberez durerea așteptării.
Eliberez târgul cu cerul.
Eliberez viitorul imaginat.
Apoi aleg calea de sub picioarele mele.
Aleg amarul și dulcele.
Aleg respirația.
Aleg scânteia.
Aleg flacăra care luminează întunericul.
Speranța așteaptă puterea.
Alegerea o ia înapoi.