Scroll down for the Romanian version of the story.
Let’s begin…
Long, long ago, when people followed the old paths of the sun and the stars told the stories of the earth, the New Year did not begin in the middle of winter.
It began on the first day of March, when the snow started to melt in the valleys, when silver drops fell from the icicles like tiny bells, and the wind loosened its grip on the mountain peaks.
On that morning, the whole world held its breath, waiting to be born again.
High in the Carpathian Mountains, where the clouds sleep on the ridges and the eagles draw circles in the sky, lived Baba Dochia, the Old Mother of Winter.
She was not just an old woman.
She was the last day of the Old Year.
As long as she walked the earth in her nine heavy coats, the cold could still return, the rivers could still fall silent, and spring had to wait beyond the gates of time.
Down in the valley lived her son and his young wife, a gentle girl with kind eyes and warm hands, hands that the frost could not teach to be cruel, even though it tried.
One freezing morning Baba Dochia gave her a bundle of black wool.
“Go to the river,” she said, “and wash it until it becomes white as snow. Only then may you come home.”
The girl went to the icy water.
The river was dark and deep, carrying pieces of sky beneath its skin.
She washed and washed, until her fingers trembled and her tears fell into the current.
“Spring,” she whispered, “it is your day. You are King and Queen of this moment. If today is the first of March, please help me.”
And the river heard her.
From beneath the water, where the roots of the world are hidden, it brought her a gift.
A tiny red flower, bright as a heartbeat, warm as the rising sun.
She touched the wool with it and instantly it turned white and shining, like snow in morning light.
In that moment, far under the ground, the seeds woke.
In the branches, the sap began to climb.
In the sky, the sun took a deeper breath.
It was the first sign that the New Year had arrived.
When Baba Dochia saw the flower, time itself stirred in her old bones.
“If spring has come to the valley,” she said, “I will take my sheep up the mountain.”
She put on her nine heavy coats, each one holding a storm, a wind, a frozen night, and began to climb into the high Carpathians, where the earth touches the sky.
Below her, in the villages, on that very first day of March, mothers and fathers tied little red and white threads onto the hands of their children.
And the threads shone softly, like the path between winter and spring, so the year could be born safely and the young and fragile ones could be protected.
As Baba Dochia climbed, the sun grew warmer.
The snow began to melt.
Water sang under the ice.
The stones remembered the heat of summer.
She took off one coat and laid it on the rocks.
A wind changed.
She took off another.
A stream was born.
And another.
A green blade pierced the earth.
Each coat she left behind became a day of changing weather. These are the days we still call the Babele, when winter and spring still whisper to each other.
But when she reached the high plateau in the Bucegi Mountains, winter gathered its last strength.
The storm rose like a white wall. The frost wrapped the sky. The world turned to silver and silence.
And Baba Dochia understood.
She was not being defeated.
She was becoming rest.
She was the Old Year, and every year must lie down so another can rise.
She gathered her sheep close, lay down upon the mountain, and turned into stone.
And she is still there now, the Babele, watching the valleys, the rivers, the children with their bright threads, watching every spring that dares to begin again.
And in that very moment, the sun opened wide.
The earth grew soft.
The first flowers stepped into the light.
The New Year was born.
Happy New Year.
The Song: Baba Dochia
[Intro] Ba-ba DO-kee-a… Ba-ba DO-kee-a… Ba-ba DO-kee-a, hey hey… Ba-ba DO-kee-a, to the mountain high… [Refrain] Red and white, day and night, Threads of life, warm and bright, Nine coats fall, snowdrops appear, Winter freezes. Happy New Year. (Happy New Year…) [Verse 1] Frost in the valley, ice in the sky, Sun finds a river that learns how to cry. [Verse 2] Ba-ba DO-kee-a walks in the cold, Nine heavy winters she carries and holds. [Refrain] [Verse 3] One coat falling, waters run free, One coat falling, green on the tree, One coat falling, flowers in light, Last coat falling, frost claims the night. [Chant] Ice is breaking, winds draw near, Old man winter leaves no fear, Ba-ba DO-kee-a, hey hey, Ba-ba DO-kee-a leads the way, Ba-ba DO-kee-a turns to stone, New Year rises, spring is born. [Final Refrain] Red and white, day and night, Threads of life, warm and bright, Winter sleeping, spring is here, Happy, happy, Happy New Year.
Baba Dochia și Anul Nou
Demult, demult, pe vremea când oamenii urmau cărările vechi ale soarelui, iar stelele spuneau poveștile pământului, Anul Nou nu începea în mijlocul iernii.
El se năștea în prima zi a lui martie, când zăpada începea să se topească în văi, când picurii de argint cădeau din țurțuri ca niște clopoței, iar vântul își slăbea strânsoarea de pe crestele munților.
În dimineața aceea, lumea întreagă își ținea răsuflarea, așteptând să se nască din nou.
Sus, în Munții Carpați, acolo unde norii dorm pe culmi și unde vulturii desenează cercuri pe cer, trăia Baba Dochia, Bătrâna Mamă a Iernii.
Nu era doar o bătrână.
Era ultima zi a Anului Vechi.
Cât timp umbla pe pământ cu cele nouă cojoace ale ei, frigul se mai putea întoarce, râurile puteau amuți din nou, iar primăvara trebuia să aștepte dincolo de porțile timpului.
Jos, în vale, trăiau fiul ei și nora lui, o fată blândă, cu ochi luminoși și mâini calde, mâini pe care gerul nu reușise să le învețe cruzimea, oricât ar fi încercat.
Într-o dimineață înghețată, Baba Dochia i-a dat un caier de lână neagră.
„Du-te la râu”, i-a spus, „și spal-o până se face albă ca zăpada. Numai atunci să te întorci acasă.”
Fata a coborât la apa înghețată.
Râul era adânc și întunecat, purtând bucăți de cer sub pielea lui.
A spălat și a spălat, până când degetele au început să-i tremure, iar lacrimile i s-au amestecat cu apa.
„Primăvară”, a șoptit ea, „este ziua ta. Tu ești Împărat și Împărăteasă în clipa aceasta. Dacă astăzi e întâi martie, te rog, ajută-mă.”
Și râul a auzit-o.
Din adâncuri, acolo unde sunt ascunse rădăcinile lumii, i-a adus un dar.
O floare mică și roșie, vie ca o bătaie de inimă, caldă ca soarele care răsare.
Fata a atins lâna cu ea și, pe dată, aceasta s-a făcut albă și strălucitoare, ca zăpada în lumina dimineții.
În clipa aceea, adânc sub pământ, semințele s-au trezit.
În ramuri, seva a început să urce.
Pe cer, soarele a tras un răsuflet mai adânc.
Era primul semn că Anul Nou sosise.
Când Baba Dochia a văzut floarea, timpul s-a mișcat în oasele ei bătrâne.
„Dacă primăvara a ajuns în vale”, a spus ea, „îmi voi urca oile la munte.”
Și-a pus cele nouă cojoace grele, fiecare purtând în el o furtună, un vânt, o noapte înghețată, și a început să urce spre Carpații înalți, acolo unde pământul atinge cerul.
Jos, în sate, chiar în acea zi de întâi martie, mamele și tații legau fire subțiri, roșii și albe, la mâinile copiilor.
Iar firele străluceau ușor, ca o punte între iarnă și primăvară, pentru ca anul să se poată naște în siguranță și cei mici și fragili să fie ocrotiți.
Pe măsură ce Baba Dochia urca, soarele se încălzea.
Zăpada începea să se topească.
Apa cânta sub gheață.
Pietrele își aminteau căldura verii.
A dat jos un cojoc și l-a așezat pe stânci.
Vântul s-a schimbat.
A mai dat jos unul.
S-a născut un pârâu.
Și încă unul.
Un fir verde a străpuns pământul.
Fiecare cojoc lăsat în urmă a devenit o zi de vreme schimbătoare. Acestea sunt zilele pe care încă le numim Babele, când iarna și primăvara încă își șoptesc una alteia.
Dar când a ajuns pe platoul înalt din Munții Bucegi, iarna și-a adunat ultima putere.
Furtuna s-a ridicat ca un zid alb. Gerul a cuprins cerul. Lumea s-a făcut de argint și tăcere.
Și Baba Dochia a înțeles.
Nu era înfrântă.
Se odihnea.
Era Anul Vechi, iar fiecare an trebuie să se culce pentru ca altul să se poată ridica.
Și-a strâns oile lângă ea, s-a întins pe munte și s-a făcut stâncă.
Și acolo este și astăzi, Babele, privind văile, râurile, copiii cu firele lor luminoase, privind fiecare primăvară care îndrăznește să înceapă din nou.
Și în chiar clipa aceea, soarele s-a deschis larg.
Pământul s-a înmuiat.
Primele flori au pășit în lumină.
Anul Nou se născuse.
La mulți ani.